Povestea in care un angajator mi-a spus ca nu pot sa fiu ce nu exista!

Si am aflat ca pot orice! Dupa 15 ani!

Pe vremea mea, cand terminam facultatea ne cautam locuri de munca. Unii dintre noi, lucrau din timpul facultatii si deja aveau un serviciu. Si eu lucram, dar nu in domeniul pentru care ma pregatisem. Impropriu spus “pregatisem” pentru ca, chiar daca am facut Finante-Banci, toata facultatea nu am vazut cum arata un ordin de plata. Anyway, pentru mine a inceput perioada de aplicat pe site-urile de job-uri la toate chestiile listate, de mers la interviuri, de pregatire pentru intrat in randul lumii.

Toti colegii mei isi doreau sa lucreze intr-o banca. Eu nu! Si cu toate astea aplicam pentru un loc de munca in banca desi stiam ca nu e ceea ce imi doresc. In mintea si in sufletul meu erau niste lupte care se dadeau intre ceea ce mi-ar fi placut mie sa fac si ceea ce “trebuia” sa fac pentru ca asa dicta societatea la momentul respectiv. Sau mai bine spus asa isi dorea familia…neamurile. Sa am si eu un loc de munca.

Asa ca am fost la zeci de interviuri. Am primit zeci de oferte- proaste. Am primit si mai multe refuzuri. Chiar dezarmant de multe. Intr-unul dintre interviuri am avut parte si de o umilinta. Mi s-a spus in fata, de catre marele director care isi permitea sa fumeze in sala de sedinte, de fata cu inca vreo 10 candidati pentru acelasi post, ca nu pot sa fiu ceea ce nu exista! Tin minte ca m-am inrosit tare de tot la fata, ca imi venea sa ma scurg sub masa si totusi si am reusit sa ii raspund: “Well, that’s the point!” (era turc).

Era o banca renumita. Exista si acum. Toti candidatii am fost invitati in sala de sedinte de la ultimul etaj care avea o vedere pentru Dambovita. Era prima data cand eram la un interviu de angajare fata in fata cu alti canditati pe acelasi post. Din partea angajatorului erau tipa de la HR (cu capul destul de plecat) impreuna cu unul dintre directori care nu era roman, asa ca interviul a fost in engleza. Una dintre intrebarile interviului, ultima de altfel, a fost: “Daca ai fi o masina, ce ai alege sa fii, ce brand si ce culoare?”

Imi aduc aminte ca baietii prezenti la interviu au tot spus ceva modele de masini de viteza, iar o parte dintre fete au spus masinile pe care le aveau sau le conduceau. Una dintre fete a spus ca vrea sa fie o Skoda Octavia pentru ca este o masina de familie, iar alta ca vrea sa fie un VW Golf albastru, masina pe care o are deja, pentru ca este o masina practica. Eu aveam o Dacie acasa. Una galbena cum numai taxiurile erau. Nici macar nu era masina mea. Era masina familiei. Dar visam mult de mica.

Cand mi-a venit randul am zis si eu ce as vrea sa fiu: un Porsche verde. Toata lumea ochii mari! De unde pana unde Porsche verde. Masinile vin in niste culori si asa le luam. Ce atata imaginatie! Am simtit cum toate privirile sunt pe mine. Cum o parte dintre cei prezenti stramba din nas si cei cu raspunsuri “sigure” se bucurau de gafa mea. Acele cateva secunde de tacere mi s-au parut foarte lungi, iar raspunsul “directorului” a venit ca o sageata: “you cannot be that because it doesn’t exist!”.

M-am adunat de pe jos si de sub masa si am reusit sa ii dau replica. Atunci mi-am spus ca si daca imi fac oferta de angajare o voi refuza pentru ca nu vreau sa devin ce nu sunt. Nu am folosit cuvintele astea pentru ca nu le puteam cuprinde la momentul respectiv. Dar ceva din mine imi urla de undeva din departare sa nu ma duc unde nu imi place. Bineinteles, ca nu m-au selectat. Cu toate astea am fost tare dezamagita si am trecut mai departe cu transpiratii. Caci timpul trecea si eu nu avea un job ca toti ceilalti.

Mi-am adus aminte de povestea asta abia dupa 15 ani, cand zilele trecute am vazut in oras un Porsche verde. A fost ca un click, ca un soare ce a iesit brusc de dupa nori, ca o confirmare ca daca aveam mai devreme incredere in judecata mea mi-ar fi fost mai usor in anumite momente. Mi-am dat seama ca in foarte multe situatii m-am subestimat. Si am facut asta influentata fiind de exterior. Am transpirat pentru ca am facut lucruri asa cum mi-au spus altii sa fac si am muncit de cel putin 2 ori mai mult sa ajung sa ma bucur si eu de ele. M-am multumit cu putin si cu “caldut” si am renuntat mult prea rapid. De multe ori mi-a lipsit curajul sa ma apuc de ideile mele sau sa fac ce credeam eu ca trebuie facut. Imi rasunau in minte: ce o sa zica lumea/ si daca nu o sa iasa, asa ca mai bine stai tu la locul tau/ si ce faci apoi daca nu e asa.

Partea buna este ca m-am educat, m-am trezit si ca momentele de “inapoi” sunt din ce in ce mai putine. Nu imi mai e teama sa visez, nu imi mai e teama sa imi doresc, sa vreau, sa stiu ca pot orice. Am invatat asta pe pielea mea, cu durere si cu uneori cu lacrimi. Acum, dupa 15 ani de la momentul in care mi s-a spus in fata ca visez cai verzi pe pereti stiu ca nu trebuie sa ma creada nimeni atat timp cat ma cred eu. Si incep sa ii pictez daca e cazul!

Keep up the good work!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *