Ideea e simpla. Saptamana a fost marcata de diverse evenimente care nu prea se pupau intre ele si erau cat se poate de consumatoare de energie.
De cand a inceput scoala parca tot Universul este dat peste cap. S-a incheiat cu Mercur retrograd si a inceput cu Venus in casa carierei sau Jupiter in casa planurilor. Nici nu stiu cum naiba sa ii zic. Miercuri a trebuit sa plec in Praga. Avionul la 7.30 de dimineata, deci trezirea a fost inainte de a rasari soarele.
Brusc, cu vreo 10 minute inainte sa plec spre aeroport, apare si copilul care acuza dureri de burta. Norocul meu ca aveam in casa cele trebuincioase. El ar fi vrut cu durerea aia sa ma tina acasa. Nu i-a iesit decat sa nu mearga la scoala. O victorie si asta. (Da, mama rea! Stiu)
Primele 2 zile ale saptamanii au fost de parca se desfasurau meciuri de box intre o femeie cu sindrom premenstrual si un copil in preadolescenta fara chef de scoala si pe deasupra si putin indragostit. In capul meu s-au desfasurat lungi batalii, ca in Ally McBeal, iar din capul lui au tasnit lacrimi de frustare si nervi. Nu mai spun ca si-a uitat si telefonul in banca.
Cu toata durerea lui de burta eu m-am suit in avion si l-am lasat sa “sufere”. A speculat cat a putut si s-a sutras activitatilor. A mintit si in ceva privinte si daca as fi fost in fata lui cred ca l-as fi transformat in cenusa de la caldura flacarilor pe care le scuipam.
Tare adevarata vorba aia cu copil mic- probleme mici, copil mare-probleme mari. Am stat 3 zile plecata si cand m-am intors l-am gasit sanatos. Nu prea a avut incotro si s-a reparat.
Recunosc ca inca sunt suparata pe el, ba chiar pe alocuri furioasa. Stiu ca altii in locul meu ar fi carpit 2 perechi de palme fara sa clipeasca si din punctul lor de vedere ar fi rezolvat problema. Cand vorbeam cu altii imi varsam veninul si spuneam ce frumos l-as arunca pe geam si cum sigur, cand ajung acasa o sa il iau la palme…asa doar pentru atitudinea sfidatoare si lipsita de respect.
Pe de alta parte stiu ca nu violenta este solutia. Stiu pentru ca am experimentat pe propria mea piele si nu doar in copilarie. Si in adolescenta, ba chiar si pe la vreo 18 ani.
Ce vreau sa spun este ca saptamana asta m-am echillibrat datorita omului de langa mine. La teorie stam toti bine, dar practica ne cam pune piedica si e bine sa avem pe cine langa noi care sa ne ajute sa facem un pas in spate si sa reusim sa vedem situatia din alte unghiuri.
Nu, nu mi-as lovi niciodata copilul. Nici nu l-as lua de urechi, perciuni si nici nu i-as pocni una dupa ceafa, insa exista momente, pe care sunt convinsa ca toti le avem, cand trebuie sa respiram de 3 ori si sa numaram pana la 5.
Saptamana a fost un grea. Sunt convinsa ca vor mai urma si altele. Importanta este atitudinea noastra, sau cum se zice frumos in engleza, “e chestie de mindset”.
cam atat!