Nu m-am inscris in nicio cursa sau vreun maraton. Pur si simplu sunt pe traseul asta pe care suntem cu totii. Viata! Cica asa ii spune!
Tocmai a trecut Pastele si Sapatamana Mare aferenta. De unii definita prin oboseala si tradusa in multe chestii gatite. Pentru mine a fost o saptamana lejera din punctul asta de vedere. Am mancat ce au facut altii.
Saptamana Mare isi are rolul ei inaintea Pastelui. Pentru mine nu are aceleasi semnificatii (inca mai am intrebari la care trebuie sa imi raspund in ceea ce priveste religia. Nu credinta!), insa a venit cu niste incercari. Atunci cand ti se ineaca o corabie parca toata vasele se ciocnesc de mal si nu mai vor sa stea asa cum sunt in zilele insorite.
Ghinionul meu, ar spune unii, este ca sunt o fire perfectionista. Atunci cand ma apuc de ceva nu ma las pana nu termin cu rezultatele promise, ba chiar si ceva in plus. Nu degeaba la teza de la fizica mi-a iesit randamentul de 120%. La mine se poate! Si aveam aceleasi pretentii de la toti. Am invatat sa temperez asta.
Revenind la corabiile de mai sus si la randamentul meu mai mare ca 1, acum 2 zile am primit si o replica simpla. M-a zguduit si m-a trezit. A venit din partea iubitului meu iar acum imi suna ca un ecou in minte de fiecare data cand o iau pe aratura cu critica fata de propria mea persoana:
“Mai stai si mai admira si peisajul de pe langa. Pana la finalul cursei mai este. Bucura-te de ce vezi in jur!”
Stiam, tot de la el, ca dintre noi 2, eu sunt cea optimista. Desi aici nu e vorba de optimism. Cred ca este vorba de echilibru. Am mai spus si o repet. “Omul de langa mine” (tot face misto de cand l-am numit asa) este definitia curajului.
Inainte de a scrie revelatia saptamanii trecute am vazut un film. Mai printre picaturi. Dar cum Universul lucreaza, am vazut replica esentiala: “Nu pierzi nimic daca te bucuri de prezent. Nu pierzi nimic daca traiesti cum simti”.
Acestea fiind zise dupa Saptamana Patimilor urmeaza Saptamana Luminata. Si asa vor fi toate de acum incolo. Luminate!