“If we didn’t have the struggles that we have had, the challenges, and the pushes, we would never develop our character. Our character is coming from those times when we didn’t believe we could do it but we did it anyway and we fought our way through. In that struggle, we developed our character and our strength.”~ Brendon Buchard, interviu cu Dean Graziosi
Asta a fost lectura mea de dimineata, 11 octombrie 2018. Ziua in care tatal meu ar fi implinit 64 de ani. Pentru mine el va avea 58 de ani forever. Atunci s-a dus. Eram intr-un conflict, asa ne stimulam si comunicam noi.
Randurile de sus coroborate cu semnificatia zilei m-au facut sa imi dau seama cat de mult din povestea copilariei si a adolescentei mele influenteaza omul matur ce pretind ca sunt astazi.
“Pune mama pe carte ca altfel ajungi la coada vacii! Nu vezi ca esti proasta?”
“Daca te duci la ASE nu o sa fii buna nici de administrator de bloc.”
“Ai invatat? Ai invatat pe dracu!”
“Fara mine nu o sa fii in stare de nimic!”
Lista e lunga, dar astea inca imi rasuna in creier. Astea erau metodele lui de incurajare. Asa intelegea el sa ma motiveze. Si pe mine si pe fratele meu si pe prietenele mele. Ba din cand in cand imi mai ardea una dupa ceafa ca sa mananc caietele si sa imi intre mai bine in cap. Nu mai pun la socoteala motivarea sub presiunea curelei de la pantaloni. Avea o curea pentru bataie. Una maro, din piele, impletita cumva ca sa lase niste urme. Urmele alea imi aminteau cine este seful, iar vanataile ce nu ma lasau sa ma intorc de pe stanga pe dreapta “ma faceau sa fiu mai buna”.
Am fost la fel de buna. As fi fost la fel de buna si fara bataie. Dar asta era trendul atunci. Parentingul neconditionat a fost introdus mai tarziu.
M-am facut mai mare. Mi-am ales liceul. Cam la impuse ca oricum nu prea stiam ce imi place. Invatam atat de bine la toate materiile incat as fi putut intra oriunde. Asa ca m-am inscris la informatica. Praf-pulbere fina. Nu pricepeam nimic. Metoda mea de toceala nu dadea roade. Trebuia sa gandesc. Mi-a luat vreo 3 ani! Liceul a fost o perioada care a modelat o parte din mine si sunt tare recunoscatoare pentru asta. Pentru OAMENII pe care i-am intalnit.
Apoi facultatea. Ai mei ma indemnau sa dau la Politehnica. Eu incepeam sa ma revolt. M-am dus la facultatea unde era cea mai mare concurenta din ASE. 13 insi pe un loc. “Nu o sa intri acolo. Si ce faci cu ea?” Am intrat a 21 a, am avut bursa si tata se umfla in pene ca un paun. Am tocit mult si am devenit analfabeta functional. Ambitia di dorinta de a demonstra ca pot si fara el.
Abia la master am facut ce mi-a placut mie. Abia din timpul facultatii am inceput sa imi dau seama ce imi place si sa construiesc in acel sens. Nu stiu daca a fost curaj sau revolta. Inca invat si ma documentez. Pe la 20 de ani imi tot spuneam ca voi lucra intr-o companie noua, impreuna cu care voi creste si voi deveni cea mai buna din domeniul meu. Era si un cliseu pe la interviuri.
E simplu sa vrei! Mai greu e sa actionezi. Sa te lasi pe tanjeala, cum se spune, e usor. E foarte simplu sa iti bagi picioarele cand iti e greu. E si mai simplu sa dai vina pe ceilalti si sa nu iti asumi nimic.
Acum, la 35 de ani, imi dau seama ca visele si gandurile mele din copilarie m-au modelat. Si, mai mult decat atat, am reusit sa imi rescriu povestea. In loc de fata de la coada vacii sau administratora de bloc, povestea mea este despre a fi cel mai bun. Unii ar spune ca “stimulentele” din copilarie m-au impins sa ajung aici. Daca ar fi trait, tata ar fi spus: ” Sa imi multumesti! Daca nu te bateam atunci nu ajungeai aici, acum!”
Saptamana trecuta am avut onoarea de a primi, in numele companiei pentru care lucrez, cel mai tare premiu pe care un om de marketing si-l poate dori: Customer Value Leadership Award. Stiam de premiu din august dar ceremonia de decernare a avut loc in octombrie. Momentul in care am urcat pe scena si am uitat tot ce doream sa spun a fost magic. Am inceput cu WOW pentru ca asa ma simteam si apoi am avut incredere in gandurile mele pe care le aveam si le-am transmis mai departe: o mare onoare si o mare validare din punct de vedere personal si profesional, acesta venind din partea unei companii de consultanta cu o traditie de 50 de ani. Sunt prima persoana din Romania care primeste premiu din partea acestei companii.
Acum 2 saptamani, o persoana din industria in care lucrez, prezenta la o conferinta, mi-a spus:”WOW! How did you get it? I would die to have a Frost&Sullivan Award!”
Well…I did it. Intr-adevar povestea vietii este cea care ne face sa actionam sau sa reactionam in anumite feluri si situatii. Am avut curajul sa imi rescriu povestea si sa vad dincolo de carcase, etichete si ambalaje. Stiu ca trecutul este combustibilul ce imi alimenteaza masinaria mintii pe care o pun in miscare zi de zi. Povestea este cea care imi sufla din spate si depinde de mine cum manuiesc panzele. Drumul este prin acelasi mediu cu al tuturor. Difera doar porturile in care fiecare vrea sa se opreasca. Unii merg, trecand pe langa aceste porturi si fara a avea curiozitatea sau dorinta de a manui panzele in asa fel incat sa se opreasca; altii aleg sa bifeze cat mai multe destinatii si sa stranga amintiri.
Simt ca mi-am gasit drumul si imi place!
Tata, fata ta este model! Si a facut-o in stilul ei! Mersi! I’ll keep up the good work!