In anii trecuti, din 2012 incoace, in perioada asta a anului ma uit in gol si incerc sa il gasesc pe tata care a ales sa plece fara sa anunte.
A facut un AVC si a fost dus cu ambulanta la spital. Pentru ca nu era de competenta lor a trebuit transferat la spitalul care era gard in gard. Doar ca nu a avut cine. Daca il luam pe brate ajungeam mai repede de 2.5 ore. Atat a durat pana o ambulanta a venit dintr-o curte in alta. Noaptea, pe la 2, a murit. Am aflat abia la 8 dimineata de la asistente. Mama mea a fost la morga sa il recunoasca.
Dar nu despre asta am vrut sa scriu.
10 august 2018, Bucuresti! Ies de la metrou de la Victoriei pe la 17. Vad paramedici peste tot. Oamenii alergau plangand din cauza gazelor. Un barbat ranit este ajutat de prietenul sau sa traverseze bulevardul. O reporterita de la B1 ii baga microfonul in gura ranitului. 2 baieti, tineri, paramedici, au vazut scena si au ridicat imediat targa indreptandu-se sa ajute.
In acest moment am inceput sa plang. De furie amestecata cu speranta.
Am pornit spre casa. M-am schimbat. Am trecut prin Parcul Kiseleff care era plin de jandarmi calare. Mirosea a grajd, aleile fiind pline de balegar. Am ajuns in Piata Victoriei. Veneau oameni. M-am hotarat sa ajut la strangerea semnaturilor pentru campania #farapenali. Am fost ocupata vreo 2 ore. Piata se umpluse. Stateam pe partea dinspre Lascar Catargiu. M-am indreptat spre Antipa unde urma sa ma intalnesc cu niste prieteni. Tare greu am inaintat prin multime. Deja sa imprastiau gaze lacrimogene, iar tunul cu apa incepea sa picure.
Am ajuns la Antipa. Am stat pe iarba o perioada. Eram printre alti oameni cu copii. Gazele incepeau sa se simta din ce in ce mai tare. Copiii din grupul nostru au plecat spre casa pe la 20.30. Eu am mai ramas. Oamenii erau la fel de pasnici. Semnal la telefon nu mai exista. Nu stiam cati suntem exact in Piata. Eram multi!
Eram in dreptul muzeului Antipa. Dinspre Lascar Catargiu se auzeau bubuielile. Ultrasii provocau jandarmii, iar ei au ales sa arunce lacrimogene in multime. La protestele din iarna trecuta au procedat altfel. Au izolat instigatorii si oamenii au fost safe. Acum, au executat ordine incalcand proceduri.
Aproape de ora 22 am ajuns acasa. Din motive de copil. Stau aproape de Piata Victoriei, la vreo 10 minute de mers pe jos. Auzeam bubuieli si pocnituri din ce in ce mai dese si mai intense. Auzeam strigatele multimii. Aceeasi senzatie pe care am avut-o la revolutie, in ’89, cand dormeam pe jos in holul din fata baii de frica gloantelor.
Am deschis televizorul si am inceput sa plang. Asa simplu! Fara motiv ar spune unii:
– de neputinta
– de furie ca, pe romaneste, Dragnea s-a pisat pe noi cu jet. Ca sa scape el de puscarie
– de suparare ca suntem “condusi” pe un drum foarte intortocheat si ne luptam sa cautam capatul
– de frustrare pentru ce traiesc copiii si cum se chinuie in scoli
– de mila celor raniti de jandarmi
– de durere pentru cei 64 de OAMENI de la Colectiv
– de revolta pentru ceea ce nu au reusit parintii mei sa faca
– de nostalgie pentru cele 3 luni petrecute in America in vara lui 2005, in care plangeam de dor de Romania
– de dor de plecat intr-o tara straina cateva zile sa iau o gura de civilizatie
– de speranta vazand cum femeia jandarm parasita de colegi este aparata de catre protestatari
A fost o seara pe care nu o voi uita. O seara din cauza careia voi striga de fiecare data cand cineva imi va face o nedreptate.
Inca sper ca va veni ziua in care jandarmii vor fi oameni. Ziua in care nu isi vor mai lovi fratii, parintii si copiii. Ziua in care politistii chiar vor fi in slujba cetatenilor si nu vor tura motoarele sa ii calce cu masinile. Ziua in care fortele de ordine isi vor da seama ca si copiii lor vor trai in tara pe care ei o construiesc acum. Inca mai sper sa vina ziua in care jurnalistii cu coloana vertebrala din Antena3 si RomaniaTV sa le explice si colegilor cat rau fac prin ce promoveaza la televizor.
Tata, stiu ca la Revolutie nu erai acasa. Erai in cladirea Politehnicii cu pusca in mana. Sa o aperi! De cine? Vezi acum? De sus de acolo?