Stiti tipul ala de persoana care plange din orice? Ma rog, orice-ul ala trebuie sa gadile ceva la interior.
Plang la filme, plang la teatru, plang si la desene animate daca mesajul ma atinge, plang de emotie, plang cu altii…sunt plangacioasa:).
Cel mai des plang de fericire si de bucurie. A mea sau a altora! Nu prea plang de durere. Deh! Antrenamentele anterioare au intarit musculatura ochilor in asa fel incat lacrimile sa tasneasca mai mult la bun decat la rau…sau la suferinta altora (empatia asta).
E destul de greu sa stai de vorba cu un om, sa povestiti despre chestii si la un moment dat sa ti se impaienjeneasca privirea pentru ca discutia respectiva a atins niste butoane sensibile la interior. Cand eram mai tanara ma prefaceam ca am ceva in ochi. Nu ca interlocutorul nu s-ar fi prins ca io bocesc, dar aveam eu o senzatie de siguranta pentru ca nu mai faceam contact cu el. Ma minteam!
Am crescut. Si ca varsta si ca minte. Am inteles ca emotiile mele sunt ale mele, emotiile altui om sunt ale lui; ca nu e nimic rau in a simti intr-un fel. Fiecare om vine cu background-ul sau si in functie de asta reactioneaza la anumite situatii; ca nu exista o normalitate a reactiilor vis-a-vis de ceva anume; ca nu exista “trebuie pentru ca asa e normal”.
Daca nu as fi inteles asta m-as fi mintit in continuare si probabil acum nu mai gaseam drumurile nici cu mama gps-urilor.
Acum plang si spun si de ce plang. Nu imi e rusine sa spun ca “sunt plangacioasa”.
Lacrimile sunt sentimentele mele iesite la suprafata si felul de a arata vizibil nivelul empatiei pentru situatia respectiva.
Nu e nimic rau in a-ti arata emotiile. Sunt ale tale. Sunt sincere si iti dau autenticitate. Nu joci roluri pe care crezi ca altii ar vrea sa le interpretezi si asta te ajuta sa fii impacat cu tine. Chiar si cand deranjezi. Mai bine sa rada lumea de tine decat sa iti plangi in pumni ca nu ai facut ce ai fi vrut sa faci si sa iti creasca nivelul de frustrare.
Pentru mine, una dintre cele mai importante valori, atat la nivel personal cat si la nivel profesional, este asumarea!
Am in viata mea niste fiinte tare dragi. Prieteni buni! Oameni pe care ii stiu de cand eram mica sau pe care i-am cunoscut mai recent si am simtit cum mi se lipeste sufletul de al lor. Persoane cu care pot sa vorbesc orice, pe care nu ma supar cand ma cearta si care nu se supara cand spun eu verde in fata si fara menajamente ce gandesc! Fiinte care ma asculta, care nu judeca si cu care intorc probleme pe toate partile. Barbati si femei!
Una dintre aceste persoane mi-a spus aseara cuvintele din titlu. Lucru ce m-a facut sa ma gandesc la cele de mai sus. Lasand la o parte recunostinta pentru oamenii astia sinceri, ma bucur tare mult pentru cum sunt eu acum. Ma bucur pentru echilibrul pe care il am si il traiesc! Sinceritatea atrage sinceritate. Sunt fericita si multumita cu felul in care sunt eu si am incredere ca alegerile pe care le fac sunt bune. Pentru ca sunt ale mele. Pentru ca la momentu la care le fac imi doresc acele lucruri.
Emotiile imi dicteaza felul de a fi. Pe ele ma bazez, pe ele le scot in fata si in functie de ele merg. Si cand o fi ceva nu imi iese sa stiu de ce. Sa citesc aici!