Attachment Parenting si Antiparenting! Dar echilibrul unde este?

Satui de texte, satui de psihologi, satui de atata zen si de atata mindfulness ne bagam picioarele si facem asa cum au facut si parintii nostri. Doar am ajuns oameni, nu? Si uite ce bine suntem! Ce atata suflat in cur, pe romaneste? De unde atata intelegere? Pe noi cine ne mai intelege? Ca doar nu suntem castigati la belciuge? Modern se spune “for granted”.

Observ in jurul meu o miscare de marketing. Cand era Vladimir mic am facut cunostinta cu ideea de attachment parenting. In unele parti m-am regasit in acest concept. In altele locuri mi se parea o cocoloseala la nivel maxim. De parca copilul era un ou si eu trebuia sa il plimb intr-o lingura si sa am grija sa nu pice. Mi-am gasit un oarecare echilibru. In primul rand pentru ca mi-am adus aminte cum ma simteam eu, copil fiind, in situatii similare. Acest lucru a contat enorm pentru a nu repeta greselile facute de parintii mei cu mine. Pana la urma nu erau greseli ale lor. Pur si simplu, la vremea respectiva, atat s-au priceput ei si atat au inteles ca inseamna “cel mai bine pentru copil”.

12688213_1092575664096255_6148326904517963454_nIn zilele prezente curentul nou este cel de antiparenting. Chiar am citit cartea cu acelasi nume. Din punctul meu de vedere, autorul care nu are copii pleaca de la ideea ca toti copiii sunt niste mici manipulatori. Si de aici dezvolta intregi teorii, discriminari, idei pe care nu ai cum sa le aplici in viata reala, analogii mai mult decat dubioase cu Biblia.

Lasand la o parte cartea cu pricina, exista tot mai multi propovaitori de reguli de parinteala. Cei mai multi nu au copii. Recunosc: Cand nu aveam copil si vedeam un copil ca plange aveam si eu aceeasi reactie. Ba chiar ziceam: sa ii de-a doua palme sa taca din gura!

Nu e asa! Copiii sunt tot oameni. Se gandeste cineva la cum se simt ei atunci cand sunt certati? Cel ce cearta mai tine minte cum se simtea cand era certat la randul sau?

De ce trebuie lasat copilul sa planga pana oboseste doar pentru a-i demonstra ca esti mai puternic si ca nu totul i se cuvine? Nu cunosti alta metoda?

De ce trebuie sa iti ignori copilul doar pentru a-i arata ca trebuie sa se descurce singur? Nu stii sa fii langa el pentru a sti ca are un sprijin in tine?

De ce trebuie sa te impui cu forta pentru a-ti demonstra superioritatea? Nu stii sa explici responsabil pentru a-l face pe copil sa inteleaga ca un adult are mai multa experienta?

De ce te ascunzi sub masca cu “am si eu viata mea” pentru a-ti explica ignoranta? Stii ca tot pe tine te minti…

De ce trebuie sa fii adeptul unui curent sau al altuia? Ca dupa o schema logica. Nu poti gasi un echilibru?.

In acest caz nu copilul este de vina. Nu copilul manipuleaza. Nu copilul este isteric. Nu copilul profita si isi bate joc.

Copilul nu este un proiect personal cu perioade de implementare, task-uri si obiective. Nu merge in salturi si nici pe dead-line.

Cred ca problema generatiei mele este ca generatia aceasta de copii, millennials, este foarte inteligenta, deschisa, cu incredere, cu idei si orice caracteristica valabila ei. Pentru multi, lucrurile astea nu sunt de inteles, asa ca le anuleaza din start.

Dand vina pe un copil ai ratat orice sansa evolutie. Iti va lua mult sa recuperezi!

Copilul iti pune in fata o oglinda. Daca nu iti place ce vezi in ea, fa schimbarea la tine; nu il pedepsi pe el! Ai incredere in copilul tau caci iti arata o lumea pe care nu ai mai explorat-o de multa vreme! Fii receptiv si asculta-l! Are lucruri interesante de spus!

Textul de mai sus este un fel de reminder pentru mine. Sa nu uit esenta si sa nu plec urechea la diverse idei ce nu corespund cu convingerile mele. Sa nu imi pierd identitatea!

Leave a Reply