Un fel de a spune. Ma gandeam ca uneori parintii sunt tare enervati de reactiile pe care le au copiii vis-a-vis de diverse situatii. De cele mai multe ori adica!
Apare intrebarea, vine raspunsul deloc multumitor. Sau poate vine cu plans. Dupa varsta de 7 ani am ajuns in situatia in care primesc raspunsuri ironice. 7 ani ai copilului. 7 ani ai mei de functie de mama. Raspunsuri pline de frustrare. Raspunsuri pline de nervi. raspunsuri care sa ma faca sa imi ies din zen. Raspunsuri in 2 peri. Jocuri de cuvinte pentru a evita raspunsurile. Exemple sunt multe.
Acum cateva zile, intreb, incercand sa imi ascund nervii:
“Dar de ce imi raspunzi asa?”
“Pentru ca asa am fost invatat!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!”
Pam-pam! Oare cine l-o fi invatat? A adaugat detalii: “asa m-ai invatat tu. Ce vrei sa fac daca m-am obisnuit asa? E interzis? E interzis prin lege?”
Brusc mi-au disparut norii de pe cer si mi-am dat seama ca eu la varsta lui lasam privirea in pamant de rusine/ frustrare/ frica/ sau pentru ca asa se cuvenea.
M-am bucurat foarte tare cand mi-am dat seama ca un copil de aproape 8 ani are replici inteligente, glume cu sens, curajul de a vorbi, curajul de a da raspuns chiar si atunci cand (teoretic) este scos de pe drum.
M-am luminat la fata. M-am felicitat. M-am bucurat ca poate face diferente si selectie, ca poate alege singur pentru el, ca inca emotionalul sau este inteligent si se bazeaza pe el chiar daca nu exprima asta de fiecare data.
Sper sa se trezeasca multi in aceeasi situatie. Sa isi dea seama ce copii minunati au!