Ieri m-am stins de mai multe ori!

O duminica dupa-amiaza tare atipica. Sa iesi din casa si sa mergi intr-un loc in care o tragedie s-a petrecut in urma cu una an. Un loc in care de tineri, intelectuali, studenti si oameni frumosi si-au pierdut viata intr-o noapte. Au ars de vii!

Acesti oameni se aflau intr-un club unde o formatie de rock isi lansa un album. Formatia respectiva suna foarte international. Piesele aveau esenta si versurile la fel. Baietii din trupa erau si ei tineri insa versurile lor dadeau dovada de o maturitate dureroasa.

La momentul intamplarii tragediei toti cei ce au fost raniti sau si-au pierdut viata au fost catalogati drept rockeri satanisti participanti la o sarbatoare importata in care venerau diavolul. “Crestinii” i-au etichetat asa fara sa isi aduca aminte ca folclorul popular e plin de vrajitoare, strigoi, farmece si alte “legaturi de cununii”.

Mergeam ieri printr-un oras care arata la fel in fiecare zi. In drum spre Colectiv pe langa mine erau alti oameni ce mergeau in acelasi loc. Altii veneau de acolo. Majoritatea erau tineri, multi elevi de liceu cu aspect de rockeri. Toti purtam aceeasi durere si toti impartaseam aceleasi sentimente. Dialogurile de pe drum aveau cateva cuvinte cheie: schimbare, nimic, speranta, neputinta, lupta, dorinta, mai departe, muzica, mesaj, pacat, cumplit…

Toate aceste cuvinte pot fi pus intr-o fraza care sa sintetizeze situatia si starea in care tara asta se afla. Era un mars al tacerii- asa a fost denumit. Daca acum un an se striga si se urla anul acesta lacrimile se inghiteau si durerea era stransa intre dinti.

Am ajuns la Colectiv, oamenii veneau si plecau. Privirile erau cand spre cer cand in jos. Starea din aer trecea prin fiecare dintre noi si ne vorbea despre anul trecut. Pur si simplu nu stiam ce sa spun, ce sa fac…senzatia aia de negasit locul, de gol in stomac si nod in gat era foarte prezenta.

Am simtit, chiar daca tot spun unii ca nu s-a schimbat nimic, ca apartin unui grup care vrea, poate si va face ceva. Chiar si prin simplul fapt de a vorbi asumat si fara frica. Chiar asa poate se mai trezesc si altii pe langa. Anul trecut ceream schimbarea. A venit ceva. Dar schimbarea nu vine peste noapte. Se face constant prin munca si exercitiu. Schimbare despre care tot vorbim  poate o va trai generatia care e in scoala primara acum.

Cand peste ani voi citi randurile astea si probabil voi spune ca sunt haotice imi voi aduce aminte de felul in care am simtit. Mi se invalmasesc in cap gandurile iar trairile se amesteca. De aceea textul nu pare sa aiba cap si coada. E precum schimbarea-constant.

Surpinzator, versurile baietilor de la Goodbye to Gravity au niste mesaje profunde pe care abia dupa tragedie le intelegem. “Crestinii” care i-au acuzat de practici sataniste pe cei ce asculta rock au acum o justificare pentru Halloween. Nu mai este o sarbatoare importata. Din pacate nici sarbatoare nu mai este. Pentru Romania va fi zi de comemorare.

Am plecat de la Colectiv. M-am dus in Fabrica impreuna cu 2 prieteni. Un alt bar/ loc de intalnire pentru rockeri. Rockerii astia sunt o specie tare ciudata de oameni. Unii sunt motoristi, altii doar asculta rock, unii se si imbraca rock. Se ajuta intre ei, sunt saritori, sunt oameni cu inima mare care pretuiesc prietenia si semenii. Sunt oameni care citesc si muncesc. Sunt intelectuali. Nu fura si nu dau in cap altora pentru a face rost de bani. SUNT OAMENI!

Revin la Fabrica! La ora 17 a fost proiectat un film facut despre evenimentele de anul trecut. Cat a durat filmul lacrimile se innodau in barba.  In film erau prezentati cativa dintre supravietuitori. Ma uitam pe langa mine si parca am vazut o fata care a vorbit in documentarul facut de Discovery. Statea langa usa, langa iesire. Avea o privire trista si in acelasi timp era atat de calma. Retraia niste momente care spera inca sa fie un vis urat. Filmul s-a inheiat si in boxe se auzea “The Day We Die”. Si totusi melodia asta nu are legatura cu moartea. NU despre moarte este!

Apoi am plecat acasa. Pe drum am simtit cum in acele cateva ore m-am stins si reaprins,  cum fiecare dintre supravietuitori este un super-om cu super-puteri. Sunt oameni care vor continua sa faca ceea ce faceau chiar daca cu greutate. Sunt oameni care se bucura de prezent mai mult decat oricare dintre noi. 30 octombrie a devenit a doua lor zi de nastere. Din pacate in alte corpuri!

Am invatat ceva intr-un an?

Am renuntat la acel “sa se….”?

Spunem atunci cand ne dorim ceva sau plecam capul in continuare?

Am scris pentru ca nu vreau sa uit! Am scris pentru a citi copilul meu cand va creste. Am scris pentru ca pentru mine, chiar daca nu am fost acolo, chiar daca nu am pierdut prieteni sau rude in incendiu, acea zi a contat si m-a transformat.

 

 

3 comments

  1. Din pacate viata ne da lectii si ne supune unor incercari cum nu ne putem imagina ! Si vor mai fi si altele ! Pacat ca nu putem face nimic ! Erau prea tineri si nu trebuiau sa moara ; nu atunci , nu acolo , nu asa …

  2. Tnx, Bianca. Am fost si eu cu tine la Colectiv, timp de citeva minute, citindu-te. Si mi s-a incretit pielea pe mine, la fel ca acum un an, dupa tragédie. Ma doare sufletul pentru ce s-a intimplat si pentru ce urmeaza sa se intimple de acum incolo pentru tinerii care sint marcati pe viata fizic, sufleteste ori, mai rau, si fizic si sufleteste. Copii care platesc pentru nepasarea generala, pentru spagari, pentru “merge si asa”… Altii au platit in ’90… Atunci nu s-a schimbat nimic. Sa speram ca memoria colectiva isi aminteste si ca nu vom repeta la nesfirsit aceleasi greseli. Intr-o buna zi va trebui ca ratiunea si bunul simt sa bata inconstienta si mitocania daca vrem sa avansam.

Leave a Reply