Ziua de ieri a fost una foarte plina de semnificatii si foarte eficienta din punct de vedere al creierului meu. Mi-am explicat multe, am invatat multe, mi-am transformat niste convingeri limitative pe care le trageam dupa mine din copilarie, m-am relaxat si m-am bucurat. Este tare bine sa reusesti sa fii constient de fiecare actiune a ta si sa simti de-adevaratelea bucuria si implinirea (eu tot prin ochi le simt).
Dimineata a inceput cu gimnastica pentru creier. Ora in care mi-am dat seama de gandurile pe care le tin intr-un sertar si pe care le-am scos si spalat putin. Am inteles ce inseamna critica pentru mine si cum imi poate influenta comportamentul, starea, asteptarile, actiunile, relatiile. Aleg sa cred ca de acum incolo voi stii sa imi gestionez mai bine acest aspect.
Am trecut mai usor prin provocarile zilei de lucru pentru ca am reusit sa imi pastrez focusul si energia si sa ma concentrez asupra obiectivelor si rezultatelor ci nu asupra problemelor.
Apoi am ajuns la scoala sa il iau pe Vladimir si am purtat o mica discutie cu profesoara lui de engleza. Iarasi mi-a luat-o bucuria razna. Probabil i-am transmis si lui starea mea de bine si de liniste pentru ca a avut incredere sa imi povesteasca ceva de scoala, ceva ce nu i-a facut placere, fara ca eu sa il intreb. Chiar am simtit ca de abia ma astepta (telepatia asta) sa imi spuna avand siguranta ca voi rezolva problema.
Ajungem acasa, ne invartim putin, mai vorbim, mancam ceva, un desen, un dus, mangaiem pisica si ne bagam devreme in pat. Adica aproape de 20.30. Se juca pe telefon un joc cu barci.Ma tot intreba ce culoare sa isi ia barca, ce stickere sa ii puna, cum sa o tuneze si pana la urma l-am rugat sa imi dea si mie sa ma joc. Recunosc ca sunt varza la jocurile ce presupun curse. Merg din gard in gard sau termin cursa rapid izbindu-ma de parapet.
Vladimir cunoaste bine incapacitatea mea legata de jocurile cu masini asa ca incearca sa ma incurajeze: “Gandeste-te la ceva ce iti place tie mult. Un loc in care te simti cel mai bine si vrei sa ajungi acolo. Gandeste-te ca la finalul cursei vrei primi 2 bilete pentru locul respectiv”. Eu tot din parapet in parapet insa m-am prins cum sa fac sa tin cat de cat directia si galeria striga: “Bravo! Te descurci chiar bine”. Bineinteles ca am iesit pe locul 6 din 6 insa am terminat cursa si: “Ai terminat cursa. De data asta nu te-ai mai izbit de zid!”. Ce am simtit e greu de spus, ce ganduri mi-au trecut prin iarasi greu de enumerate insa stare ape care am avut-o auzindu-l a fost una in care am simtit cum imi umbla pozitivitatea prin corp.
Apoi a urmat clasica intrebare cand urmeaza sa ma intrebe ceva: “pot sa te intreb ceva?”. Imi iau pozitia de siguranta ca stiu ca urmeaza ceva greu la care trebuie sa gasesc un raspuns simplu astfel incat sa nu il bag mai rau in ceata. Si dupa acordul meu incepe:
“Spune-mi o chestie care te-a enervat pe tine atat de tare, inca nu iti mai iesea din cap, si nu puteai sa faci altceva pentru ca te gandeai numai la acel lucru, si erai atat de nervoasa incat iti venea sa spargi ceva!!!”
Bag search-ul in functiune, derulez situatii si imagini si tot nu imi dau seama ce sa raspund. Incep sa pun intrebari ajutatoare. Nimic! Indiciile sunt simple: nervi multi si ganduri negre. Incerc sa fac pe desteapta si sa spun ca oricat de grea ar fi o situatie important este sa gasim solutii si bla bla bla…Copilul nu e multumit: “spune-mi ceva ce stii doar tu si nu stie nimeni”. OMG! Sunt si mai in ceata. Ma duc cu povestirile si mai in tinerete pana ajung la copilarie. Pfiuuu! Parca s-a luminat! Am balbait un raspuns asigurandu-l ca am avut situatii in care iti vin ganduri negre in cap, ca daca si lui i s-a intamplat asta nu este singurul. Pare multumit si adauga: “si ce faceai in situatii de genul asta?”.
Recunosc faptul ca m-a zdruncinat bine cu intrebarile astea. Sunt atat de simple si atat de logice iar cand sunt rostite de propriul copil e si mai greu. M-a teleportat in copilaria mea cand ma simteam nedreptatita si ma inchideam in mine, cand nu eram ascultata si cautam raspunsuri in alte parti, cand eram contrazisa si nivelul frustrarii crestea atat de tare si imi adaugam masti si roluri in filmul pe care il jucam.
I-am multumit pentru increderea acordata, mi-am multumit si mie pentru calmul pastrat si puterea de ascultare (atat de simplu era sa inchei discutia de la prima intrebare) si mi-am dat seama ca ora de terapie a durat o zi intreaga.
Acum incerc sa aflu de ce a intrebat poetul cele de mai sus.